Ani de zile am petrecut Craciunul in singuratate. Nu, nu ma intelegeti gresit, am fost norocoasa, inconjurata fiind mereu de familie sau de alte fiinte dragi. Pregateam mese cu acelasi meniu, mancam, cantam colinde, desfaceam cadouri frumos ambalate puse sub brad, imi puneam dorinte…ce mai mereu nu se implineau. Mergeam la biserica purtand ofrande, daruiam specialitati de sezon, alcatuiam liste de destinatari pe care ii felicitam. Obiceiul trimiterii felicitarilor postale era nelipsit. Puteam fi de invidiat, nu? Cu toate astea, eram… singura. In suflet. In inima. In minte eram desigur in compania viselor mele. Daca era frumos? Hm…era si nu era. Aveam si timp si pofta pentru a visa, fie si cu ochii deschisi, si pentru a spera ca anul urmator va fi…altfel. Dar Pruncul lipsea. Dragostea adevarata lipsea si ea. Inima era parca cea absenta.
*
Anul acesta, anul schimbarii pentru mine – cum il numea o prietena draga, an in care am fost binecuvantata a nu mai fi si, mai important, a nu ma mai simti singura in viata si-n inima… de Craciun mi-e gandul la cei ce acum sunt… singuri.

Lor le dedic aceste ganduri. Le spun un sincer La multi ani!, ii imbratisez asa impiedicat cum fac de obicei, dar cu toata inima si ii asigur ca stiu, singuratatea ori aglomeratia din jur nu se compara cu singuratatea din suflet. Acolo le-as dori sa nu mai fie singuri… Fie ca aleg sa fie ei cu ei insisi, ori cu Pruncul sfant, ori cu amintirea unei persoane dragi ori cu vreo fiinta de departe la care se gandesc… sa nu le fie insingurata inima! O luminita din bradul meu impodobit va sclipi in taina pentru ei. Sclipeste si acum. Nu, nu din bradul din sufragerie, ci din acel sadit in inima mea… cu ceva ani in urma. Care si-a pastrat culoarea – verde.
Off topic, sau nu… On my own